As putea fi fericita

Anda m-a acuzat ca sunt prea tacuta de cateva saptamani. Sunt sigura ca si Andreea mi-ar arunca priviri dezaprobatoare  daca ar fi langa mine acum. Adevarul este ca nu am scris de atata amar de vreme pentru ca nu prea am avut despre ce. Simt ca sunt prinsa intr-un fel de time capsule. Nu imi dau seama daca timpul trece prea repede sau in reluare. Am stat sa ma gandesc de ce ma simt asa ciudat, si mi-am dat seama imediat: pentru ca nu sunt fericita. Nu, nu vreau sa spun ca sunt trista, nefericita. Dar imi lipsesc ... imi lipsesc acele momente pe care nu le poti defini, care nu tin de ce faci si de unde te afli, ci de senzatia pe care o ai cand faci acel ceva.
Simt, de exemplu, fericirea inundandu-mi toti porii cand ies din casa in ziua aia, nu stiu care exact, cand totul miroase a primavara si toata lumea pare perfecta.
Sunt fericita in zilele dinainte sau dupa Craciun, cand ma duc cu bunicii la sat. Din momentul in care ies din masina simt mirosul de lemn ars si de zapada (sau mocirla in ultimii ani) imi dau seama ca bucuria bate la usa. Si asta chiar daca in fiecare an zilele petrecute de sarbatori la sat sunt exact la fel. Imediat cum ajung sunt intampinata de tanti Liza, care ma pune la curent cu toate subiectele fierbinti care circula prin sat (femeia asta si-a ratat cariera de paparazzi!). Apoi urmeaza vesnica cearta dintre bunici, fiecare acuzandu-l pe celalalt ca a uitat (din nou!) prajitura la Timisoara si acum sigur se strica, doar am lasat-o afara din frigider! Dupa ce incerc -in van- sa ii impac, ies din casa si primul om pe care il intalnesc este Ciobi (da, am si astfel de cunostinte, si da, Ciobi is short for Ciobanu) care imi povesteste ultimele lui aventuri de furat din Italia.
Dar cea mai fericita sunt in prima dimineata dupa ce ma intorc acasa, de oriunde, in momentul in care deschid ochii si vad camera mea si casa de vis-a-vis vopsita intr-un galben ingrozitor. Este cel mai fericit moment pentru ca, pentru cateva secunde, am impresia ca totul este bine, ca lucrurile au ramas la fel ca acum zece ani. In acele momente am impresia ca niciodata nu am plecat de acasa, ca nu locuiesc singura, ca nu trebuie sa ma lovesc de oameni rai sau nepasatori zi de zi, ca orice ar fi cineva ma va apara. In acele momente ma simt iubita. Ma simt iubita de o familie nestirbita de probleme si tragedii, de prieteni cu care ma pot intalni oricand.
Sunt fericita cand intind mana si prind instinctiv telecomanda (care imi scapa fara exceptie pe jos) si primul lucru pe care il vad la televizor e un film pe care l-am vazut deja de zeci de ori pe Hallmark.
Sunt fericita cand bunica-miu ma intampina cu tipicul "ti-e foame?" si cand bunica-mea, in timp ce ma consulta cu privire la ce rochie sa poarte la nu-stiu-ce intalnire, imi spune "vai ce ma enervezi, proasta si antipatica ce esti!"
Sunt fericita cand merg sa imi tai o felie de paine si bunica-miu imi ia grijuliu cutitul din mana pentru ca "nu te descurci tu" sau cand, in aceeasi situatie, bunica-mea ma critica din cauza ca mananc prea multa paine.
Sunt fericita cand Andreea ma trezeste la ora 10 dimineata din cel mai minunat somn tipand ca are hepatita sau cine stie ce boala rara, iar eu, in semi coma trebuie sa ii explic ca groaznicele simptome sunt imaginare.
Sunt fericita cand Silvia ma suna fix cand imi fac dus si ma anunta ca in 5 minute trebuie sa cobor ca sa mergem sa ne plimbam cu masina si eu aproape imi rup gatul incercand sa imi usuc parul si sa ma imbrac in acelasi timp.
Sunt fericita si cand monitorul meu din 1998 (da, chiar am asa ceva!) scoate niste sunete extrem de dubioase si imi planuiesc reactia in cazul in care imi va exploda in fata si ma va orbi.
Sunt fericita cand merg in Unirii iarna (adica in Spirit, Grado sau Irish-ul de langa tribunal - pentru fani) si beau prima ciocolata calda in timp ce imi lacrimeaza ochii de la prea mult fum si prea putina  ventilatie.
Sunt fericita si in prima zi cand e suficient de frig incat sa imi inghete nasul si degetele si cand ajung acasa si ma afund in plapuma si perne (in timp ce ma indop cu chipsuri, probabil).
Sunt fericita in dimineata dupa o intoxicare crancena cu CH3CH2OH, chiar daca stiu ca fericirea se datoreaza in principal faptului ca nu mai stiu nici jumatate din lucrurile pe care le-am facut. Sunt fericita si 24 de ore mai tarziu, cand adun toate informatiile si le pun cap la cap, pentru ca eu oricum sunt superba si nu gresesc niciodata.
De asta cred ca sunt asa ofilita de vrei luna. Nu sunt trista, sunt amortita. Chiar daca ma distrez (in principal batandu-mi joc de dobitoci) si am un program destul de aglomerat, imi lipsesc astfel de momente, in care ma simt asa fericita incat as putea trece Canalul Manecii inot.