Toamna calda, jar mocnit

Iubesc toamna, dintotdeauna, mai mult decat orice alt anotimp. O iubesc, in ordine aleatorie, pentru culorile calde si noptile reci, castanele coapte, plapumele scoase din nou din dulapuri, borcanele de zacusca si muraturi, nasurile reci, orasele mai pline, mai vii, mai asurzitoare, ceaiurile calde, amintirile unei veri trecute, pentru revenirea la realitate. Toamna e capabila, cumva, sa puna realitatea in prim plan. Iarna e acoperita de o feerie amortita de frig, primavara este, conform cliseelor, anotimpul sperantelor iar vara, oooh da, vara e anotimpul betiei. Suntem cu totii beti de alcool, de caldura, de tantari, de mari, lacuri si oceane, de localuri aglomerate, de soarele prea puternic, de zilele lungi, interminabile, care nu incep si nu se termina ci se contopesc cu urmatoarele pana cand intr-o zi te trezesti in intuneric si iti este pentru prima data frig. 

Melancolia atasata in mod natural inceputului de toamna mi-a fost intotdeauna benefica. Am cautat dintotdeauna cu nesat adevarul si am vrut sa ma inconjoare, cu toate marginile sale rotunjite dar si cu colturile sale ascutite. Paradoxul adevarului e ca daca nu ii eviti colturile, ele te vor zgaria usor, insesizabil; dar daca le eviti, ele se vor izbi de tine razbunator si puternic,  si te vor lasa confuz si cu adevarat ranit. Iar cum colturile mi-au fost tot timpul prietene, nu am intampinat niciodata toamna altfel decat in picioare.

Toamna te elibereaza pentru ca nu iti da optiuni, nu te tulbura, nu te vrea altfel decat asa cum esti tu, nealterat de factori exogeni. Nu te incurajeaza in van dar nici nu te doboara fara motiv. Niciunde, nicicand, nu vei simti ca traiesti mai sincer decat in anotimpul asta usor anost. Cei care sustin ca vara are loc dezmorteala si toamna amortim la loc mi se par nebuni. De la solstitiul de vara pana la prima ploaie rece, ceva pune stapanire pe noi, o forta externa ce ne ghideaza fara voia noastra si ne duce in locuri nebanuite - nici bune, nici rele, doar neasteptate. Chiar vorbeam cu prietenele mele si am ajuns la concluzia ca vara ce tocmai a trecut a fost ca un dans nebun, un dans scurt dar intens, ce te epuizeaza si te schimba, lucru pe care il realizezi doar in momentul in care iti recapeti suflul.

Pentru prima data, dupa 3 luni caniculare, oameni pot respira din nou si inevitabil, incep din nou sa se priveasca in ochi. De aia o sa astept toamna cu drag, an de an, pentru ca prefer o toamna rece si urata, dar sincera, decat o vara frumoasa, dar ireala.

Photo credit: Adrian Nicolae Per