Toamna calda, jar mocnit

Iubesc toamna, dintotdeauna, mai mult decat orice alt anotimp. O iubesc, in ordine aleatorie, pentru culorile calde si noptile reci, castanele coapte, plapumele scoase din nou din dulapuri, borcanele de zacusca si muraturi, nasurile reci, orasele mai pline, mai vii, mai asurzitoare, ceaiurile calde, amintirile unei veri trecute, pentru revenirea la realitate. Toamna e capabila, cumva, sa puna realitatea in prim plan. Iarna e acoperita de o feerie amortita de frig, primavara este, conform cliseelor, anotimpul sperantelor iar vara, oooh da, vara e anotimpul betiei. Suntem cu totii beti de alcool, de caldura, de tantari, de mari, lacuri si oceane, de localuri aglomerate, de soarele prea puternic, de zilele lungi, interminabile, care nu incep si nu se termina ci se contopesc cu urmatoarele pana cand intr-o zi te trezesti in intuneric si iti este pentru prima data frig. 

Melancolia atasata in mod natural inceputului de toamna mi-a fost intotdeauna benefica. Am cautat dintotdeauna cu nesat adevarul si am vrut sa ma inconjoare, cu toate marginile sale rotunjite dar si cu colturile sale ascutite. Paradoxul adevarului e ca daca nu ii eviti colturile, ele te vor zgaria usor, insesizabil; dar daca le eviti, ele se vor izbi de tine razbunator si puternic,  si te vor lasa confuz si cu adevarat ranit. Iar cum colturile mi-au fost tot timpul prietene, nu am intampinat niciodata toamna altfel decat in picioare.

Toamna te elibereaza pentru ca nu iti da optiuni, nu te tulbura, nu te vrea altfel decat asa cum esti tu, nealterat de factori exogeni. Nu te incurajeaza in van dar nici nu te doboara fara motiv. Niciunde, nicicand, nu vei simti ca traiesti mai sincer decat in anotimpul asta usor anost. Cei care sustin ca vara are loc dezmorteala si toamna amortim la loc mi se par nebuni. De la solstitiul de vara pana la prima ploaie rece, ceva pune stapanire pe noi, o forta externa ce ne ghideaza fara voia noastra si ne duce in locuri nebanuite - nici bune, nici rele, doar neasteptate. Chiar vorbeam cu prietenele mele si am ajuns la concluzia ca vara ce tocmai a trecut a fost ca un dans nebun, un dans scurt dar intens, ce te epuizeaza si te schimba, lucru pe care il realizezi doar in momentul in care iti recapeti suflul.

Pentru prima data, dupa 3 luni caniculare, oameni pot respira din nou si inevitabil, incep din nou sa se priveasca in ochi. De aia o sa astept toamna cu drag, an de an, pentru ca prefer o toamna rece si urata, dar sincera, decat o vara frumoasa, dar ireala.

Photo credit: Adrian Nicolae Per

Sanatate, frate!

Just a thought - daca fumezi de iese smogul din tine ca din furnal, iti murezi ficatul in alcool, dormi putin, ochii tai sar de la monitorul laptopului, la cel al telefonului, la cel al televizorului si mananci prea mult sau prea putin, dar tot timpul prost "ca n-am eu timp sa gatesc" nu te plange cand te trezesti intr-o dimineata cu realizarea ca ti s-au dereglat toate mecanismele. Iar apoi, daca te doare in mod constant dar nu te duci la medic (din nou, esti prins in intalniri sociale cu carbogazoase) pana nu se usuca si iti pica, nu te plange de preturi exorbitante, "ca in afara nu costa nimic, numai la noi e asa".

Numai la noi e asa, retardule, pentru ca numai noua nu ne pasa de noi. Numai noi ne ignoram sistematic sanatatea si ne-o risipim pentru ca nu luam niciodata masuri preventive. Noi nu mergem sa ne facem analize, ca doar avem antibiotice in sertarul de jos din bucatarie. Medicul si spitalul sunt un last resort, ii vizitam doar cand nu mai ramane nimic de facut si ceaiul de ginseng recomandat de vecina nu isi mai face efectul. E si normal, de ce ne-ar preocupa sanatatea noastra, de ce am trai responsabil? Masina vede service-ul de 2 ori pe an, ce-ar fi sa ne respectam pe noi insine macar cat respectam mijlocul de transport personal? Ca daca trebuie sa schimbi uleiul, nu te pui sa il schimbi tu cu Floriol cumparat la reducere de la chiosc. 

Hai sa fim un pic mai buni cu noi si sa realizam ca e in primul rand responsabilitatea noastra, si abia apoi a statului, sa aiba grija de sanatatea noastra. 

Twenty five years ago today

Credeau ca va fi una, dar au iesit doua, cu personalitate cat patru si gura cat zece. To make it short and sweet, ii felicit pe cei cu materialul genetic, si va multumesc voua ca din cei 25 de ani, 10 i-ati petrecut cu mine.  

Mai putin

si voi incendia cladirea in care stau. Si apoi pe mine.

Rezumat 

Duminica - avionul intarzie, Flavia asteapta spasita in mijlocul unei herghelii de copii isterici.
Duminica seara - avionul aterizeaza in Bruxelles, impreuna cu valiza mea manevrata cu atata atentie si delicatete, incat o roata nu mai prea exista. Flavia isi rupe spatele si face besici in palme carand 40 de kilograme dupa ea.
Luni - se construieste ceva (vesnic se construieste ceva, vesnic) pe strada mea. Mananc, dorm, traiesc in ritmul alert al bormasinilor.
Marti- din cauza constructiilor mai sus mentionate, Flavia ramane intr-o bezna totala 3 ore si se gandeste ca liliecii duc o viata de cacat.
Miercuri- jumatate de zi, datorita penei de curent, internetul nu merge. Flavia intra in e-sevraj si are nevoie de o doza de internet. E ultima data, promit.
Miercuri dupamasa- Flavia simte ca nasul ii este rece. Flavia e confuza, stiind ca a dat drumul la caldura. Flavia investigheaza si observa ca toate caloriferele sunt bocna. Flavia loveste isteric in calorifere, precum gorilele in calduri, crezand ca poate-poate ajuta la ceva. Nu ajuta.
Miercuri seara - Flavia incepe o misiune imposibila - localizarea boilerului. Flavia petrece un timp indelungat incercand sa il gaseasca. Dupa o ora, il gaseste in subsol, intr-o camera neluminata. Flavia isi aduce aminte cum incep multe filme de groaza. Flavia apasa pe tot ce vede, din nou si din nou.

Prezent - Flavia asteapta, in frig. Flavia nu a reusit sa elucideze misterul Epocii de gheata. Flavia vrea sa incendieze cladirea. Pentru ca ii este frig!

Airport chic sau cum voi avea eu dosar penal

Nu sunt un globetrotter, dar consider ca sunt pe drumuri destul de des. In plus, imi place sa ma intorc acasa de cate ori am ocazia, ceea ce inseamna ca, desi mi-e complet lehamite, ajung sa petrec suficient timp prin aeroporturi, avioane si shuttle-uri. Inclusiv postul asta il scriu pe avion.

Naturally, nu voi descrie rauri de lapte si miere in cele ce urmeaza. Am de multe ori impresia ca aeroporturile/avioanele au darul de a aduna tot ce-i mai rau pe lumea asta, un fel de Sodoma si Gomora, dar in loc de desfrau aici e plin de prostie, badaranie, lipsa de bun simt, logica etc etc

E o mare gradina de copii isterici si parinti indiferenti, de oameni prea inceti sau prea grabiti, de grupuri galagioase, de oameni care se imping in tine de parca vor sa ajunga in fata la un concert.

Apoi sunt pipitele care cred ca Victoria Beckham si toata frenezia asta cu ‘airport chic’ sunt cool. Hai sa va explic eu ceva. Daca aveti 10 bratari pe maini, cercei atat de grei ca va tarati lobii urechilor pe jos, curele late, tocuri de 12 centimetrii, blugi stramti si palarii IN AEROPORT, intr-o buna zi, o sa va treziti cu un topor in cap. Simple as that. O sa vin linistita in pantalonii si pantofii mei comozi si in tricoul larg, neacesorizata, o sa va vad si o sa decid then and there sa fiu martira, sa fac inchisoare pentru a face lumea mai buna. O lume fara voi, o lume in care oamenii ca mine nu trebuie sa stea o eternitate in spatele vostru la security check pentru ca milioanele de zorzoane in formatii alambicate fac scannerul sa bipaie de 100 de ori inainte sa puteti trece voi.

Sunteti in aeroport vaci imbecile! Asta inseamna ca urmeaza sa urcati intr-un avion in care veti petrece cateva ore bune stand jos. Ce sfinti sau demoni v-au soptit si v-au bagat in cap sa va imbracati in haine ce va taie circulatia si capacitatea de a respira si de ce, dar de ce trebuie sa va impodobiti ca un pom de Craciun cu fiecare accesoriu pe care il aveti. Oricine va asteapta la celalalt capat al zborului nu merita atata chin – si pentru voi, si pentru mine! I mean, deja trebuie sa fiu pregatita sa trec prin turbulente, urechi infundate, copii zbierand si cozi. Imbracati-va ca oamenii normali sau stati acasa!

Involutie

Ne mandrim ca suntem mai buni si mai intelepti decat eram acum un an, sau acum 10 ani. Eu insa am dat peste un eseu (pe atunci cred ca inca se numeau "compuneri") pe care l-am scris prin clasa a 8-a sau a 9-a, adica pe la 14 ani. Parca nici nu ma mai recunosc in ce am scris, pentru ca e un text prea lipsit de cinism, de rautate, de sarcasm. Defapt e si normal, nu mai sunt persoana de acum 10 ani, acea persoana mai exista doar la nivel de concept. Pana una alta insa, va trimit si pe voi in anul 2002.

Fa pentru altul ce ai dori sa se faca pentru tine


Suna ca un slogan. Esti tentat sa mototolesti foaia de hartie si sa renunti chiar sa te gandesti la asta. Sub aceste vremuri, in care fiecare se lupta pentru existenta, pentru putere, pentru drepturile sale, in acest suvoi al vietii in care nu stii cum sa ramai cu capul afara pentru a lua o gura de aer si nu gasesti in jur un punct de sprijin, in acest spectacol in care daca nu esti egoist, rau si razbunator esti considerat prost este greu sa scrii un text cu acest titlu. Inchid ochii, respir adanc, si-mi amintesc cele zece porunci. Le am in memorie pe toate, realizez insa ca nu-mi amintesc sa le fi lasat sa-mi patrunda in suflet, realizez ca rareori m-am gandit la cei dragi mie, la parinti, la prieteni, la cunostinte sau la oamenii necunoscuti pe langa care trec asa cum ar trebui - ca la niste fiinte asemanatoare mie.
Sunt parintii mei - desigur - ii iubesc. Sunt bunicii mei - cum sa nu-mi fie dragi? Astept de la ei totul: sa ma rasfete, sa ma inteleaga, sa ma asculte si sa nu ma necajeasca. Am urmarit cu mare atentie la televizor emisiunile in care sunt explicate drepturile copiilor Recitesc titlul, niciodata nu m-am gandit la ei la fel. In sufletul me am cerut de la ei totul dar am oferit cat am crezut de cuviinta, fara sa-mi treaca prin minte ca sunt si ei la fel ca mine, oameni obisnuiti cu defecte si calitati, care ofera si care asteapta acelasi lucru de la noi.
Sunt profesorii mei, unii tineri, entuziasti, frumosi, care n-au uitat inca adolescenta, altii poate prea rutinati, obositi si sacaiti de atatea generatii de copii prea plini de energie, prea zburdalnici, prea obraznici, prea refractari la regulile scolii. Pe unii ii iubim, pe altii nu, niciodata nu ne trece prin cap sa-i intelegem, sa le oferim dragostea si intelegerea pe care o asteptam de la ei.
Sunt prietenii nostri, colegii de clasa, cunostintele intamplatoare. Sunt de toate felurile: de la prietena cea mai buna pe care o asculti cu resemnare ca sa-ti vina si tie randul sa vorbesti, pana la colega tocilara si izolata, prea putin frumoasa si deloc simpatica, pe seama careia clasa face tot timpul glume si care, sa recunoastem, le consideram persoane anexe persoanei noastre si nu le oferim din inima noastra mai nimic, asteptand insa sa ni se ofere totul.
Sunt necunoscutii de pe strada, din tramvai, din magazine, vanzatoarea din piata de la care ne asteptam sa nu ne stea in cale, sa elibereze un scaun sau sa vorbeasca politicos considerand ca este dreptul nostru fara sa ne pese, defapt, ca este si dreptul lor. 
Oare i-am trecut in revista pe toti? Este lumea mea, e lumea noastra, e societatea in care traim, ale carei reguli le respectam. Atata doar ca, reflectand, imi dau seama ca ar trebui sa fie mai mult decat atat. Si spun si eu ca Blaga, "e prea putin." Intreg acest discurs este putin romantic si desuet. Stiu ca maine nu ma voi mai gandi la asta. Vor fi unii care vor spune ca viata e o lupta in care sunt invingatori si invinsi si ca nu este loc pentru altruism. 
Vor fi momente in viata cand, incercand sa dam altuia ceea ce dorim sa ni se dea noua ni se va raspunde cu cinism si antunci vom fi tentati sa uitam acest mesaj. Am scris aceste randuri insa, cu speranta ca imi voi aminti de ele cat mai des posibil, cu convingerea ca aceasta atitudine ne face oameni si ne deosebeste de alte creaturi, cu nadejdea ca doar iubind poti la randul tau sa fii iubit, ca doar oferind sufletul imi va fi impacat, cu convingerea ca toata lumea va fi mai buna daca fiecare da ce e mai bun fara sa astepte sa primeasca ceva in schimb. 
"Fa pentru altul ce ai dori sa se faca pentru tine." As vrea ca fiecare sa inchida ochii pentru o singura clipa ochii, asa cum am facut si eu acum si sa incerce sa constientizeze un singur lucru: nimeni nu e mai important decat altul. Suntem totodata diferiti si asemanatori si avem un suflet, ce e atat de usor de ranit!

Fiecare om are o patrie. Restul sunt tari

Nu am nimic de zis - cel putin nimic din ce nu am mai zis pana acum! A inceput numaratoarea inversa, in 5 zile voi face deja binecunoscutul drum Bruxelles-Timisoara ca sa fiu acasa de Craciun. Nu fac parte din categoria de romani care se plang de tara lor, care se vaita ca le e greu, care lauda tarile vestice. Recunosc ca am fost norocoasa, ca nu mi-a lipsit niciodata nimic si poate tocmai comfortul acesta m-a inzestrat si cu o puternica speranta si incredere in potentialul Romaniei. Dar nu despre asta vreau sa scriu. Cu toate ca optimistii si cei sictiriti de problemele din tara sunt atat de diferiti, drumurile lor se intersecteaza mai tot timpul in preajma sarbatorilor. Toti cei care pot, fac cumva sa ajunga acasa de Craciun. Se pot bate cu pumnu-n piept un an intreg ca e mai bine in cutare sau cutare tara, ca spre deosebire de Romania, acolo se rezolva totul "imediat", dar daca nu ar petrece sarbatorile de iarna acasa, cu traditionala mancare si bautura in exces, ar ofta toti ca niste primadone. Tuturor ne place sa fim acasa de Craciun. Celor carora realmente nu le place sa fie acasa, probabil ca nu le place Craciunul si/sau propriile rude. In rest, ca niste adevarati devoratori de proteine animale si emisiuni de scandal, cumparam cadouri, ne facem bagajele si gonim cat ne tin picioarele, rotile si aripile spre casele mirosind a sapte feluri de mancare.

La fel si eu, in rand cu ceilalti romani, am inceput deja sa imi fac bagajul, sa impachetez cadourile si sa visez cu ochii deschisi la camera mea, la bunicii si la prietenii mei. Doua lucruri ma ingrijoreaza insa: 1. De cand nu mai fumez, apreciez pentru prima oara faptul ca fumatul este interzis in toate localurile in Belgia, pentru ca tentatia nu mai e atat de mare. Nu stiu cum voi reactiona la o cafenea fumegand a tutun, cu garda jos de la prea mult vin fiert! 2. Nu numai ca am renuntat la tutun, ci si la carne. Acum marea mea dilema este cum sa fii vegetarian in Romania, si mai ales, cum sa fii vegetarian in Romania de sarbatori, cu doi bunici complet dezamagiti de alegerea mea in materie de alimentatie? Va fi o vesnica lupta, acum sa vedem cat de ciufulita voi fi la capat de drum!

Timisoara mea draga, pregateste-te ca vin! Si apoi mai pregateste-te, din nou si din nou, ca venim cu totii pe rand: Giulan, Andreea, Pana si Raisa!

Ciudati, perversi si fani

Desi relativ inactiv pentru o perioada indelungata de timp, blogul nostru reuseste inca sa atraga o gama variata de cititori. Si cum ne mandrim cu nivelul intelectual ridicat al celor de ne citesc, vreau sa le dedic acest post, si sa le multumesc din suflet ca inca ne sunt alaturi.

Daca doriti sa aflati mai multe informatii legate de domiciliul nostru si locurile in care ne desfasuram activitatile socio-culturale, urmariti indeaproape acest blog, dar tineti minte - am facut 8 ani de karate si port tot timpul la mine spray paralizant.

V-am pupat!